Georgiana Simion
(C.N. Ion Ghica)
Întinsă fiind pe iarba asta rece și privind la minunăția apusului ce-mi umple sufletul de culoare, mă gândesc c-a mai trecut o zi pe lângă mine, de parcă nici n-a fost.
O veveriță urcă în copacul de lângă mine și mă privește cu uimire. O furnică se chinuie să se urce pe piciorul meu și cade datorită greutății pe care o duce în spate. Mă întristez că nu pot s-o ajut, dar răzbește singură, rătăcind pe piciorul meu gol. O prind în palmă și mă uit la această fărâmă de existență doar aparent mică. Privesc în ochii ei mai negri ca întunericul nopții și pot citi abisuri.
Mâinile sale mici cară povara unei vieți. Ei nu-i pasă că trebuie să alerge tot timpul după merinde și nu se plânge nimănui că nu doarme niciodată. Își asumă scopul până i se termină sursa de oxigen și aleargă timid după firimiturile de la masa mea fără să-i pese că pot fi un adevărat cataclism pentru ea.
Își continuă drumul prin iarbă, cucerind culmile munților, traversând podișuri înalte, izbutind mereu în acest zbor existențial pe care noi îl numim viață.
Și atunci îmi dau seama cât de impasibili suntem noi, mândrii purtători ai ignoranței, cei ce stăm în văi și ne credem pe piscuri; noi, cei care trăim ca niște plante, singurii care avem curaj să mergem prin viață precum furnica, dar stăm cu ochii închiși, fără să ne cunoaștem propriile visuri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu